|
DE CE AM RÅMAS COLUMBOFIL
Mulţi dintre cititori probabil n-au înţeles la ce făceam referire în prefaţa acestui site, atunci când aminteam că ghidul meu columbofil l-a constituit articolul “De ce am rămas columbofil”. Articolul a fost publicat în Buletinul Informativ nr. 2/1988 la pag 32-33.
Chiar dacă povestea nu pare interesantă, probabil că aşa s-a născut zicala columbofilă “Îţi dau câteva păsări bune şi ani de zile nu mai aud de tine”. Am păţit-o şi eu, cărând în coş câţiva ani munca altora. Şi bineînţeles, nici nu s-a auzit că exist.
Este o poveste care arată cum unii dintre noi înţelegem să ne tratăm semenii (de regulă şi pe bani buni) şi odată ajunşi pe cai mari îi dorim în clasă cu noi, dar pe banca din spate.
Articolul mi se pare plin de adevăr, înţelepciune şi chiar umor, dar nu este obligatoriu ca toţi cei care îl vor citi să şi-l însuşească sau să aibă prilej de meditaţie.
Mie mi-a folosit pentru că m-a ajutat să înţeleg ce trebuie să fac pentru a consolida o baza genetică.
Am preferat să nu alerg prin alte judeţe pentru achiziţionarea de pui sau reproducători, am interpretat conjunctura în care alţii au obţinut rezultate avându-ne parteneri şi timpul mi-a dat dreptate şi chiar răspunsul.
Se cuvine puţină aplecare asupra câtorva noţiuni aparent banale: adaptare, omogenitate şi cum se poate crea o linie, pentru ca în curând să putem vorbi puţin şi despre noi. Altfel vom avea pretenţia că suntem columbofili, dar de fapt intenţionăm să rămânem doar prieteni cu columbofilia.
Mulţi sunt braconieri sau colecţionari de pedigree, crezând că astfel vor ajunge la poarta succesului. Dar lipseşte cheia. Nu cred în porumbeii pripăşiţi, dar nici în porumbeii străini şi ieftini (unii chiar de la matcă), care se vând “afară” la preţul unui pachet de ţigări, al unui kilogram de zahăr sau al unui pachet de margarină, la care comercianţii noştri mai adaugă un TVA (probabil costul hârtiilor). Cu aceştia, unii vor să facă construcţie şi revoluţie.
Până când vom continua să fim tomberon? Până când mergem în istorie la cel care a inventat roata, când acum o putem face şi noi?
Dar uite-aşa cu mulţi nu mai poţi sta de vorbă doar pentru că au o colecţie multinaţională. Românul este mare amator de chilipiruri şi chiar de prin piaţă se pricopseşte cu câte o potcoavă ruginită.
Mereu citind articole, primim sfaturi de la înţelepţii lumii în materie, dar din păţaniile noastre nu învăţăm nimic. Nu sunt şi aceia oameni ca şi noi? Noi ce suntem, de fapt, piticii globului? Să concureze şi acei porumbei în condiţiile pe care noi le putem oferi deocamdată.
Este foarte adevărat că unora le place să cumpere lucruri gata făcute. Toate ar fi bune dacă s-ar putea vorbi de garanţie şi de onoare.
Am nădejdea că dintre cititori, câţiva vor înţelege esenţa articolului, deşi aparent este o poveste plictisitoare.
Ştiu ce-am făcut cu această mică introducere, ştiu şi de ce. Nu-mi asum însă dreptul de autor, dar un articol publicat se poate republica şi cred că autorul nu se va supăra. Dar iată articolul în forma lui originală.
DE CE AM RÅMAS COLUMBOFIL
IOSIF IMREH
Clubul 14/7 Covasna
Totul a început în mod obişnuit. Întîmplător, am primit de la cineva o pereche de porumbei călători. I-am pus într-un coteţ şi nu am ştiut ce să fac cu ei. Cu timpul, fiind pui, s-au obişnuit cu locul. Au ieşit din coteţ şi au început să zboare în jurul casei. Aşa a început marea mea aventură a columbofiliei!
Un columbofil renumit din localitate, cu o vechime apreciabilă în această activitate, mi-a dat câteva cărţi de specialitate, mai multe numere din Buletinul Informativ “Columbofilul” şi am crezut că m-am pus la punct în ce priveste creşterea porumbeilor călători şi concursurile cu aceste minunate păsări.
Poate în primii ani de activitate aş fi putut obţine oarecare rezultate în cadrul concursurilor - cel puţin la nivel de club - dacă aş fi fost ajutat într-adevăr în mod cinstit şi sportiv. Am cumpărat de la specialistul renumit un material biologic cu pedigreu, aşteptând minunea. Care a întîrziat să apară, pierzând în primii trei ani de activitate din descendenţii porumbeilor “ cu renume” peste 150 de porumbei! De-a dreptul caraghios, unele exemplare s-au pierdut de la 15-20 km şi nu la vârsta de 2 luni, nemaivorbind de antrenamentele mai serioase sau de concursurile de la Sebeş Alba, Deva (171-227 km), de unde cu fiecare ocazie cel puţin 50% din efectiv nu s-a mai întors.
În cadrul clubului, datorită stimei faţă de persoana mea, colegii nu au râs, stăteau însă şi ei nedumeriţi în faţa acestei situaţii.
Condiţiile din columbărie erau excelente. Situată la nivelul garajului, cu orientare spre sud, sud-est, cu trei geamuri mari, luminoasă, bine aerisită - cu un cubaj de 40 m³ , având două compartimente, pentru adulţi şi tineret, columbăria părea că este un loc minunat de viaţă pentru cei 50 de porumbei care i-am ţinut în fiecare an. Totuşi nu vroiau să se întoarcă la cuiburile lor. Rareori am ajuns la etapa a 3-a a unui an competiţional, fiind nevoit să abandonez concursul dacă nu vroiam să rămân fără porumbei!.
Aflându-mă în această situaţie am recitit întreaga literatură de specialitate , m-am sfătuit cu colegii, şi în primul rând cu “ specialistul”. Am vrut să ştiu unde, când şi cum greşisem încît nu puteam obţine nici măcar un minim de satisfacţie în acest sport. Bineînţeles, mi-am dat seama că pe ici pe colo am făcut şi eu unele greşeli inerente începutului, dar ele nu erau catastrofale ca să justifice pierderea unei jumătăţi din efectiv. În final, mi-am dat seama că porumbeii sunt de vină. Datorită încrederii pe care am manifestat-o, “ specialistul” selectându-şi efectivul,, mi-a dat acele exemplare care nici la el în decursul anilor nu realizaseră nimic. Puii, scoşi cu zecile, serveau drept fond de marfă pentru afaceri aducătoare de venituri băneşti.
Stimându-l şi preţuindu-l în mod deosebit, l-am rugat din când în când cu mult respect să-mi dea şi mie rezultatele acestor porumbei cu pedigree şi origine nobilă din import. De fiecare dată mi-a răspuns grav şi categoric că au fost aşi cândva şi numai pentru mine s-a despărţit de ei.
Nici o diplomă sau foaie de concurs nu imortalizaseră rezultatele acestor asi!!!
Ajunsesem la capătul răbdării, fiind pe cale să abndonez acest sport, mai ales când s-au întors cu bileţele la picioare câţiva porumbei de la Braşov, Săcele, după un concurs de la Sebeş Alba (171 km).
Atunci mi-am dat seama într-adevăr că nu eu am greşit atât de mult, ci porumbeii sunt slabi.
Am îndrăgit activitatea columbofilă şi de aceea nu am abandonat-o. Eram supărat pe porumbei că nu se întorc, dar nu am vrut să mă despart de cei care rămăseseră. Am adus din Tg. Mureş câteva exemplare verificate şi cu cele rămase am început aproape din nou creşterea porumbeilor călători, după trei ani de aşteptare inutilă, după atâtea speranţe pierdute.
Toamna, în septembrie-octombrie, am făcut o selecţie dură după antrenamentele de rigoare în rândurile puilor acelui an. I-am dus la Tg. Mureş, Cluj-Napoca, peste munţi în Moldova de unde i-am lansat unul cate unul. Spre bucuria mea, atunci când am ajuns acasă, i-am găsit pe odihnitoarele lor. Anul următor a adus şi primele satisfacţii adevărate, iar în al doliea an - cu porumbei de 1-2 ani- am ajuns pe locul 9 din judeţ, din 130 de crescători.
Iată de ce am rămas în marea familie a columbofililor. Dragostea, ataşamentul faţă de activitatea columbofilă, m-au făcut să nu pierd definitiv speranţa, încrederea în porumbei, care pot fi buni sau slabi, aşa cum suntem de multe ori şi noi oamenii.
În anul acesta, văzând că am câştigat etapa Szolnok, unii colegi au început să ceară porumbei de la mine. Le-am dat pedigree corecte, pe verso arătând toate rezultatele pe care le-au obţinut ascendenţii puilor în cadrul concursurilor, locul pe care îl ocupă fiecare în clasamentul întocmit de mine la nivelul columbăriei. Cred că nu am făcut nimic deosebit, ci aşa trebuie să procedeze fiecare dintre noi - cei care doresc să crească necontenit marea familie a columbofililor în rândurile cărora am rămas şi eu!
NOTÅ: acest articol este preambulul pentru articolul “ PIEDICI COLUMBOFILE”, dar până atunci succes tuturor columbofililor şi pe curând.
|